Dezbraca-te...

Si iar ajung la concluzia ca era mai bine inainte.
Era mai bine sa fii copil, sa te plimbe mama de mana, sa numere cu tine ciresele de pe cearceaf, seara inainte de culcare, sa-i simti mirosul de mama blanda.
Si....am plecat.
Acum sunt aici, UITE-MA! Imi plang de mila amintindu-mi ce frumos era.
Acum, ma izbesc de oameni. N-am vrut niciodata sa fiu om, am vrut sa fiu copil. Oamenii te schimba, iti fac si te fac rau.
Visam, in inocenta mea, ca voi ramane cu sufletul curat, de copil, dar am plecat.
Si ma gasesti aici, facand ce nu-mi placea sa primesc. Acum ofer cu drag. Ma las coplesita de placeri stupide, murdarindu-ma de oameni.
Sunt departe, nu stiu daca mai cunosc drumul sa ma intorc, si nu cred ca e doar un ocol, ci drumul pe care nu mi-l doream, dar pe care am pornit din cauza unui OM, pentru a deveni om.
Inot imbracata si nu pot inainta mai repete, ma agat in buruieni.
-Dezbraca-te!
-Ajuta-ma!
-Poti singura! Inca esti copil, poti...
-Nu vreau sa devin om... NU!
-Dezbraca-te!

Monolog...

E un fel de neincredere, si cu toate astea alcoolul m-a facut sa spun ceea ce reusisem sa stapanesc in mine noua luni, imi era bine...pardon, imi e bine!
-Credeam ca poti mai mult de atat!
-Mai mult decat sa te fac sa suferi?
-Nu ma intelege gresit.. nu m-ai facut sa sufar, ci m-ai facut sa te vad pe dinauntru. Imi pare rau ca vezi altfel lucrurile decat sunt. Trebuia sa-mi pastrez impresia de inceput si sa nu te reevaluez. Oamenii nu se schimba nici intr-o mie de ani, cu atat mai putin intr-un an, astfel incat sa cred ca tu esti "alfel" si prima impresie, de prost, e proasta... Nuuuuu, esti minunat, esti ce-si doreste orice fata, sa bei, sa duci o chitara, si sa faci ceva pentru ca intelegi altceva si apoi sa invinuiesti persoana, de ce n-a facut, frumos nu-i asa?!
-Chitara vietii!!!
-Are o coarda rupta. Asta ii e destinul, desi nu cred in el, e fascinant sa vezi ca oricat ai incerca sa o inlocuiesti ea tot se rupe. Prima oara eu, apoi tu...
-Am schimbat rolurile!
-Sper sa se intample cat mai des,si mai repede, si apoi sa vedem cine "sufera".
-Iti doresti sa sufar?
-Nu sunt frustrata! Incerc doar sa cred ca in viata totul se plateste.
-.....
-Nesiguranta??? Am intoleranta la lactoza si prostie!



.....The end is where I begin...harder....so I can make fun of you, embarassing, couldn't help it!......

MINE. PERFECT. VISEZ. FERICITA, POT??? NU!

A trecut cam o luna... am un sentiment ciudat, ceva s-a schimbat, atunci am considerat a fi "o saptamana norocoasa", acum ma doare capul si ma intreb daca e bine.

A trecut cam un an... e un sentiment si mai ciudat, multe s-au schimbat, atunci credeam ca e sfarsitul, acum imi doresc sa nu fi facut nimic din ce-am facut.

Un an, o luna, totuna...e acelasi sentiment de nedumerire ca atunci, acum e si un sentiment de...indiferenta, nu-mi mai pasa, si mai ales de MINE. Refuz sa cred ca ceva, atunci, a schimbat totul, a schimbat copilul intr-o curva. Refuz sa cred ca am facut tot ce-am facut, si ce n-am facut. Vreau sa ma intorc cu un an in urma si sa imi amintesc ce vorbeam in seara asta, ca nu esti decat un diavol care vrea sa discute, sa trateze problema, pe care din principiu o refuzam, dar care a reusit sa convinga inocenta aia idioata, mascata de o maturitate jucata prost in fata tuturor....o placere fugara, o intrebare idioata: "Asta e tot?" si apoi destramare totala. Regrete, lacrimi si sentimente de ura fata de dorinta de PERFECT.

De ce credeam ca-mi place? De ce ma mint ca-mi place? pentru ca-mi place!

Si mereu am crezut ca cu cat iti doresti mai mult, cu atat dorinta va deveni realitate mai repede, dar n-a facut decat sa ma nauceasca, sa-mi smulga orice speranta, sa accept, sa tac, sa...........VISEZ.

Doar iluzii.

Inchid ochii... dar nu-i nevoie, pentru ca-mi place sa visez si cu ochii deschisi, sperand ca lumina sa-mi orbeasca iluziile. Intr-un univers paralel, eu sunt FERICITA, fac teatru, pictez, adorm pe o plaja, imi zambeste-ii zambesc, ma infior, am acel album foto in care suntem fericiti...

Acum vreau sa sterg tot...POT???

Degeaba plangi, degeaba crezi, degeaba speri, degeaba mimezi fericirea, degeaba zambesti fals, degeaba cauti, degeaba.....

Inca mai caut imaginile alea vechi cu noi. Stiu ca le-am pierdut, dar parca...si totusi ar trebui sa interpretez cumva acea zi? acea zi in care o emotie puternica m-a cuprins, voiam sa plang, dar as fi vrut sa ma vezi (oricum nu se putea), as fi vrut sa nu fi vazut nimic (oricum nu se putea), as fi vrut sa ignor (oricum nu as fi putut).

Acum traiesc...asta... de aproape o luna. Pare perfect, dar nu simt... e bine, dar nu simt... sper, dar nu simt.

Asa am sa raman???

sper....sa NU!