Ura...

 Inceputul e mereu mai greu...ajungi sa crezi ca poti face ceva si apoi in scurt timp iti dai seama ca tot ce considerai ca e aparte e de fapt doar o fatada. Te minti singur, te mint altii, te crezi un zmeu in universul tau, altii te vad puternic si ajungi sa te minti ca asa e si ti se spulbera tot ca o papadie in vant.
 Azi a fost vant puternic si ajung sa ma satur sa-mi spun tristetea si sa ma fortez sa-mi creez starea de bine si sa ma mint ca "o sa fie bine". E alta zi in care ma doare sufletul pentru ca:
-inca un om mi-a demonstrat ca e ca "ceilalti" si nu vrea sa schimbe asta,
-eu sunt fraiera ca nu-s ca ceilalti, pentru ca nu-mi place asta,
-sunt inconjurata de toti care fac tot, prin toate mijloacele...
 Incep iar sa ma gandesc la viitor si cred ca nu o sa am nimic din ce voiam, ca poate am gresit, ca poate trebuia sa fac ce-mi doream acum patru ani, ca poate...
Stiu ca o sa treaca asta si o sa-mi revin, dar vreau sa raman cu ura de acum si cu ambitia care urla acum in mine de ciuda pentru cuvintele reci spuse la telefon si cu dorinta de a face orice, oricum...dar stiu ca nu pot, pentru ca am fost "prost" educata.
 Maine vreau sa arat ca POT, dar acum urasc prea tare incat sa-mi eliberez creierul de ura si sa duc asta la bun sfarsit...
 Mereu e prea putin...prea putina dragoste, prea putin scris la un examen, prea putina credinta, prea putina dorinta, prea putina ambitie... si ma intreb "unde?"
Unde ajung? unde ma duc? unde e ambitia mea? unde e el? unde e ce voiam? unde-mi e norocul? unde-mi e speranta? unde-mi sunt cuvintele care ma minteau, dar imi dadeau putere pentru mai mult...
 O sa uit, dar acum doare si vreau sa stiu tot, dar cred ca e inutil, ma simt fara inceput, totul depinde de mine, dar uneori imi lipseste cheful si traiesc doar pentru ca respir.
Imi lipsesc multe, dar cica am tot ce vreau...

                                                                   Zvacneste ura-n mine...

Si...iar trebuie sa astept

Si...a doua oara mi-am zis ca o sa am grija, si am avut atata grija incat din nou am distrus fericirea....a mea si-a lui. Dupa ce totul era in paragina in jurul meu, aveam senzatia ca nu mai exista soare, a aparut, doar trei saptamani...l-am facut sa dispara. Am aceasta putere de a-mi distruge fericirea pentru ca-mi place sa-mi distrag atentia de la dorinta principala...si se duce, vin iar lacrimile, anxietatea si starea oribila in care totul e sub nori si ploaie si fara umbrela. Am vrut sa sterg totul, sa reactualizez programul, dar mi-a fost lene, si acum ma intreb de ce am fost atat de proasta incat sa nu o fac, si de ce sa suport iar durerea asta in inima si ochii umflati de plans. Si daca se intoarce o sa fie mereu umbra asta in spatele nostru, si daca nu se intoarce o sa innebunesc de dorul lui...
Imi trebuie putina ciocolata ca sa-mi distrug dieta,
imi trebuie un tip simpatic doar ca sa ranesc ce-mi placea mai mult ca oricand,
imi trebuie o ploaie ca sa-mi stric parul,
imi trebuie o rama ca sa fiu scarbita toata ziua,
imi trebuie un tip ca sa pierd ce numeam prietenie si incredere,
imi trebuie o melodie doar sa ma gandesc la el,
imi trebuie un cuvant ca sa-mi aduc aminte de trecut,
imi trebuie trei cuvinte doar ca sa sterg tot ce fusese acum doi ani,
imi trebuie o betie si-o nepasare ca sa-mi distrug viitorul,
imi trebuie o dorinta doar ca sa-mi incalc promisiunea,
imi trebuie o viziune in timp doar ca sa-mi dau seama cand sa ma opresc,
imi trebuie o calatorie cu trenul ca sa-mi pierd fericirea acum....