Roua pe gene

Ar trebui sa tin in mine, sa ma identific cu apasarea si nu sa o eliberez prin lacrimi, desi stau ca roua pe frunze si se preling usor pe obraz.

Retraiesc fiecare clipa de acum cinci ani, acelasi sentiment de tradare si nepasare, neputinta din partea mea...

Nimic nu ma mai poate face sa-mi revin, am pierdut totul, bucatica cu bucatica. Curand voi pierde si toate lacrimile, care cica te fac mai puternic.

Vreau doar sa fug, desi asta nu ar ajuta cu nimic, fiecare lacrima se va agata ca umbra de mine si-mi va rugini sufletul.

Nimeni nu se schimba, suntem doar o bucata de copac cioplita, dar care are aceeasi esenta inauntru.

Singur

 Toate se termina la un moment dat, si-ti dai seama ca te-ai oprit candva si nimanui nu i-a pasat, nu ai schimbat nimic cu asta, doar tu sa fi invatat ceva, dar nu-i obligatoriu.

Te gandesti ca poate daca nu te intorceai din drum nu pierdeai autobuzul sau daca mergeai mai repede...
Nimic cu sta in loc pentru tine, esti prea mic pentru a influenta ceva, pana si pe tine. Vei reusi sa schimbi ceva, cand te vei schimba pe tine pentru ca asa vrei, nu pentru ca asa vor ceilalti, si nu pentru ca de asta ar depinde celelalte.
Aduna toata ura si transform-o in putere, tine-o in palme si vei reusi.
Fa ca lucrurile sa se intample cand vrei tu, nu cand vor ceilalti...oricine ar fi nu va sta langa tine mereu.
Plangi-sufera-reuseste, dar SINGUR!

Ura...

 Inceputul e mereu mai greu...ajungi sa crezi ca poti face ceva si apoi in scurt timp iti dai seama ca tot ce considerai ca e aparte e de fapt doar o fatada. Te minti singur, te mint altii, te crezi un zmeu in universul tau, altii te vad puternic si ajungi sa te minti ca asa e si ti se spulbera tot ca o papadie in vant.
 Azi a fost vant puternic si ajung sa ma satur sa-mi spun tristetea si sa ma fortez sa-mi creez starea de bine si sa ma mint ca "o sa fie bine". E alta zi in care ma doare sufletul pentru ca:
-inca un om mi-a demonstrat ca e ca "ceilalti" si nu vrea sa schimbe asta,
-eu sunt fraiera ca nu-s ca ceilalti, pentru ca nu-mi place asta,
-sunt inconjurata de toti care fac tot, prin toate mijloacele...
 Incep iar sa ma gandesc la viitor si cred ca nu o sa am nimic din ce voiam, ca poate am gresit, ca poate trebuia sa fac ce-mi doream acum patru ani, ca poate...
Stiu ca o sa treaca asta si o sa-mi revin, dar vreau sa raman cu ura de acum si cu ambitia care urla acum in mine de ciuda pentru cuvintele reci spuse la telefon si cu dorinta de a face orice, oricum...dar stiu ca nu pot, pentru ca am fost "prost" educata.
 Maine vreau sa arat ca POT, dar acum urasc prea tare incat sa-mi eliberez creierul de ura si sa duc asta la bun sfarsit...
 Mereu e prea putin...prea putina dragoste, prea putin scris la un examen, prea putina credinta, prea putina dorinta, prea putina ambitie... si ma intreb "unde?"
Unde ajung? unde ma duc? unde e ambitia mea? unde e el? unde e ce voiam? unde-mi e norocul? unde-mi e speranta? unde-mi sunt cuvintele care ma minteau, dar imi dadeau putere pentru mai mult...
 O sa uit, dar acum doare si vreau sa stiu tot, dar cred ca e inutil, ma simt fara inceput, totul depinde de mine, dar uneori imi lipseste cheful si traiesc doar pentru ca respir.
Imi lipsesc multe, dar cica am tot ce vreau...

                                                                   Zvacneste ura-n mine...

Si...iar trebuie sa astept

Si...a doua oara mi-am zis ca o sa am grija, si am avut atata grija incat din nou am distrus fericirea....a mea si-a lui. Dupa ce totul era in paragina in jurul meu, aveam senzatia ca nu mai exista soare, a aparut, doar trei saptamani...l-am facut sa dispara. Am aceasta putere de a-mi distruge fericirea pentru ca-mi place sa-mi distrag atentia de la dorinta principala...si se duce, vin iar lacrimile, anxietatea si starea oribila in care totul e sub nori si ploaie si fara umbrela. Am vrut sa sterg totul, sa reactualizez programul, dar mi-a fost lene, si acum ma intreb de ce am fost atat de proasta incat sa nu o fac, si de ce sa suport iar durerea asta in inima si ochii umflati de plans. Si daca se intoarce o sa fie mereu umbra asta in spatele nostru, si daca nu se intoarce o sa innebunesc de dorul lui...
Imi trebuie putina ciocolata ca sa-mi distrug dieta,
imi trebuie un tip simpatic doar ca sa ranesc ce-mi placea mai mult ca oricand,
imi trebuie o ploaie ca sa-mi stric parul,
imi trebuie o rama ca sa fiu scarbita toata ziua,
imi trebuie un tip ca sa pierd ce numeam prietenie si incredere,
imi trebuie o melodie doar sa ma gandesc la el,
imi trebuie un cuvant ca sa-mi aduc aminte de trecut,
imi trebuie trei cuvinte doar ca sa sterg tot ce fusese acum doi ani,
imi trebuie o betie si-o nepasare ca sa-mi distrug viitorul,
imi trebuie o dorinta doar ca sa-mi incalc promisiunea,
imi trebuie o viziune in timp doar ca sa-mi dau seama cand sa ma opresc,
imi trebuie o calatorie cu trenul ca sa-mi pierd fericirea acum....

Dezbraca-te...

Si iar ajung la concluzia ca era mai bine inainte.
Era mai bine sa fii copil, sa te plimbe mama de mana, sa numere cu tine ciresele de pe cearceaf, seara inainte de culcare, sa-i simti mirosul de mama blanda.
Si....am plecat.
Acum sunt aici, UITE-MA! Imi plang de mila amintindu-mi ce frumos era.
Acum, ma izbesc de oameni. N-am vrut niciodata sa fiu om, am vrut sa fiu copil. Oamenii te schimba, iti fac si te fac rau.
Visam, in inocenta mea, ca voi ramane cu sufletul curat, de copil, dar am plecat.
Si ma gasesti aici, facand ce nu-mi placea sa primesc. Acum ofer cu drag. Ma las coplesita de placeri stupide, murdarindu-ma de oameni.
Sunt departe, nu stiu daca mai cunosc drumul sa ma intorc, si nu cred ca e doar un ocol, ci drumul pe care nu mi-l doream, dar pe care am pornit din cauza unui OM, pentru a deveni om.
Inot imbracata si nu pot inainta mai repete, ma agat in buruieni.
-Dezbraca-te!
-Ajuta-ma!
-Poti singura! Inca esti copil, poti...
-Nu vreau sa devin om... NU!
-Dezbraca-te!

Monolog...

E un fel de neincredere, si cu toate astea alcoolul m-a facut sa spun ceea ce reusisem sa stapanesc in mine noua luni, imi era bine...pardon, imi e bine!
-Credeam ca poti mai mult de atat!
-Mai mult decat sa te fac sa suferi?
-Nu ma intelege gresit.. nu m-ai facut sa sufar, ci m-ai facut sa te vad pe dinauntru. Imi pare rau ca vezi altfel lucrurile decat sunt. Trebuia sa-mi pastrez impresia de inceput si sa nu te reevaluez. Oamenii nu se schimba nici intr-o mie de ani, cu atat mai putin intr-un an, astfel incat sa cred ca tu esti "alfel" si prima impresie, de prost, e proasta... Nuuuuu, esti minunat, esti ce-si doreste orice fata, sa bei, sa duci o chitara, si sa faci ceva pentru ca intelegi altceva si apoi sa invinuiesti persoana, de ce n-a facut, frumos nu-i asa?!
-Chitara vietii!!!
-Are o coarda rupta. Asta ii e destinul, desi nu cred in el, e fascinant sa vezi ca oricat ai incerca sa o inlocuiesti ea tot se rupe. Prima oara eu, apoi tu...
-Am schimbat rolurile!
-Sper sa se intample cat mai des,si mai repede, si apoi sa vedem cine "sufera".
-Iti doresti sa sufar?
-Nu sunt frustrata! Incerc doar sa cred ca in viata totul se plateste.
-.....
-Nesiguranta??? Am intoleranta la lactoza si prostie!



.....The end is where I begin...harder....so I can make fun of you, embarassing, couldn't help it!......

MINE. PERFECT. VISEZ. FERICITA, POT??? NU!

A trecut cam o luna... am un sentiment ciudat, ceva s-a schimbat, atunci am considerat a fi "o saptamana norocoasa", acum ma doare capul si ma intreb daca e bine.

A trecut cam un an... e un sentiment si mai ciudat, multe s-au schimbat, atunci credeam ca e sfarsitul, acum imi doresc sa nu fi facut nimic din ce-am facut.

Un an, o luna, totuna...e acelasi sentiment de nedumerire ca atunci, acum e si un sentiment de...indiferenta, nu-mi mai pasa, si mai ales de MINE. Refuz sa cred ca ceva, atunci, a schimbat totul, a schimbat copilul intr-o curva. Refuz sa cred ca am facut tot ce-am facut, si ce n-am facut. Vreau sa ma intorc cu un an in urma si sa imi amintesc ce vorbeam in seara asta, ca nu esti decat un diavol care vrea sa discute, sa trateze problema, pe care din principiu o refuzam, dar care a reusit sa convinga inocenta aia idioata, mascata de o maturitate jucata prost in fata tuturor....o placere fugara, o intrebare idioata: "Asta e tot?" si apoi destramare totala. Regrete, lacrimi si sentimente de ura fata de dorinta de PERFECT.

De ce credeam ca-mi place? De ce ma mint ca-mi place? pentru ca-mi place!

Si mereu am crezut ca cu cat iti doresti mai mult, cu atat dorinta va deveni realitate mai repede, dar n-a facut decat sa ma nauceasca, sa-mi smulga orice speranta, sa accept, sa tac, sa...........VISEZ.

Doar iluzii.

Inchid ochii... dar nu-i nevoie, pentru ca-mi place sa visez si cu ochii deschisi, sperand ca lumina sa-mi orbeasca iluziile. Intr-un univers paralel, eu sunt FERICITA, fac teatru, pictez, adorm pe o plaja, imi zambeste-ii zambesc, ma infior, am acel album foto in care suntem fericiti...

Acum vreau sa sterg tot...POT???

Degeaba plangi, degeaba crezi, degeaba speri, degeaba mimezi fericirea, degeaba zambesti fals, degeaba cauti, degeaba.....

Inca mai caut imaginile alea vechi cu noi. Stiu ca le-am pierdut, dar parca...si totusi ar trebui sa interpretez cumva acea zi? acea zi in care o emotie puternica m-a cuprins, voiam sa plang, dar as fi vrut sa ma vezi (oricum nu se putea), as fi vrut sa nu fi vazut nimic (oricum nu se putea), as fi vrut sa ignor (oricum nu as fi putut).

Acum traiesc...asta... de aproape o luna. Pare perfect, dar nu simt... e bine, dar nu simt... sper, dar nu simt.

Asa am sa raman???

sper....sa NU!